Scrisoarea deschisă

Până nu demult, visul meu in viață a fost sa ajung președinte. Nu contează unde. Până acum, în cei...(ma rog, nu e relevant câți) ani, nu am fost președinte nicăieri. Cât de frumos trebuie sa fie să primești o hârtie din aia bună, cu antet frumos și jos, sub cuvântul PREȘEDINTE, să semnezi cu stiloul. 

Când am dat copilul la grădiniță în sat am zis că, din cei 12 copii înscriși din care activi în jur de 8, poate mă lipesc de funcție. Președintele Comitetului de Părinți, sau ceva similar, orice pe acolo, dar Președinte sa fie.

Dar de curând, visul meu s-a schimbat. Realizarea supremă în viață mi se pare să primești o SCRISOARE DESCHISĂ. Cât de important sună! Nu am citit niciuna mai departe de titlu, că de obicei adresantul ori îmi e necunoscut, ori antipatic, dar cred cu tărie ca ești cineva in momentul în care ți se adresează o scrisoare deschisă.

Nici nu mai contează dacă te ceartă, toată treaba e că ai primit-o!!!

 
 

Despre mame urlatoare

Nu suport femeile isterice. Cu atat mai grav mi se pare când isteria se răsfrânge asupra copiilor. Într-o vară, o mamă a început să țipe la un copil care se deplasa in "pasul ștrengarului". Mama i-a spus:

-Mergi frumos, mai vezi pe cineva să meargă așa pe stradă?

Evident că am auzit si am început să țopăi și eu. Copilul a reacționat fericit:

-Da, uite!

Ieri intr-un hipermarket o tanti a inceput sa urle la copil, adresâdu-i diverse apelative.

Prima reacție a fost să ma întorc și să încep să urlu și eu la ea, in același public, pe același ton:

-Nesimțito! Impertinento!

M-a reținut faptul că tanti părea sa aibă o directă de dreapta letală, având siluenta unei foste practicante de sumo.